În fiecare weekend, Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei își deschide porțile pentru public. Vizitatorii descoperă istoria telefoniei românești, de la primele centrale automate până la tehnologia digitală de astăzi.
Există clădiri pe lângă care treci zilnic fără să le privești cu adevărat
Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei este una dintre ele. Prezent în peisajul capitalei din 1933, edificiul alb cu turn de 52 de metri a fost primul zgârie-nori din România. Mai mult, a fost și prima clădire înaltă construită pe structură metalică din țară. Până în anii 50, a rămas și cea mai înaltă construcție din București. Acum, parterul său poate fi explorat de oricine, în cadrul expoziției „Conexiuni: om, fibră, beton”, organizată de Orange România.
O călătorie pe axa timpului
Intrarea în clădire se face printr-o ușă decorată cu motive Art Deco. Aceasta deschide accesul către un hol vast, cu pardoseli din marmură și decorațiuni geometrice specifice epocii. Expoziția reunește dispozitive folosite între 1931 și prezent. Reconstruiește, pas cu pas, evoluția telecomunicațiilor românești: aparate grele din bachelită, centrale telefonice, teleimprimatoare, ceasuri electrice, cabine telefonice și telefoane publice care au schimbat definitiv felul în care oamenii au comunicat.
Unde se întâlnea elita Bucureștiului interbelic
Puțini știu că înainte de ridicarea zgârie-norului, locul era cu totul altfel. Pe terenul de astăzi al Palatului Telefoanelor se aflau casele boierului Oteteleșanu și celebra Terasă Oteteleșanu, una dintre cele mai elegante grădini ale Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Se număra printre cele mai elegante locuri din oraș, alături de celebra Casa Capșa. Era locul preferat de întâlnire al elitei culturale a capitalei, iar George Coșbuc și Ion Minulescu se numărau printre aceștia. Farmecul grădinii s-a estompat treptat, iar în anii 30 terenul a fost cumpărat de Societatea de Telefoane, care avea să ridice aici un simbol al Bucureștiului modern.
Construcția care a scandalizat presa
Lucrările au început în septembrie 1931 și au fost finalizate în doar 1 an și 8 luni – un record pentru acea vreme. Clădirea a fost proiectată de arhitectul american Louis Seabury Weeks, sub coordonarea românului Edmond van Saanen Algi, una dintre figurile importante ale arhitecturii interbelice românești. Cei doi se cunoscuseră la Paris cu mai bine de un deceniu înainte.
Centrala fusese concepută pentru o capacitate maximă de 45 de mii de numere de telefon, o cifră impresionantă pentru acea perioadă, când Bucureștiul număra puțin peste 18 mii de linii active. Presa vremii nu a primit clădirea cu entuziasm. Cronicile o descriau drept un „imens gunoi azvârlit drept în fața Teatrului Național”, iar proporțiile turnului față de suprafața sa erau considerate o „disproporție flagrantă”, după cum nota ziarul Calendarul în martie 1932.
Istoria i-a dat dreptate clădirii, nu criticilor. Palatul Telefoanelor a supraviețuit războiului, demolărilor și transformărilor orașului și rămâne, la peste nouă decenii de la inaugurare, unul dintre reperele arhitecturale ale Bucureștiului.
Palatul Telefoanelor București – detalii pentru vizitare
📍 Calea Victoriei nr. 35, București
🕓 Program: sâmbătă și duminică, interval 16:00–20:00
✅ Intrare liberă
Scurt istoric al telefoniei românești
Povestea telefoniei în România a început în 1906, când o centrală experimentală a fost instalată la Expoziția Jubiliară din București. Două decenii mai târziu, în 1927, inaugurarea centralei automate de pe Bulevardul Dacia le-a oferit pentru prima dată bucureștenilor posibilitatea de a efectua convorbiri automate publice, fără intervenția telefonistelor. În 1930, Societatea Anonimă Română de Telefoane, cu capital american, a preluat administrarea rețelei și a demarat modernizarea ei. Palatul Telefoanelor a fost punctul culminant al acestui proces și a subliniat trecerea definitivă a României în era comunicațiilor moderne.
