Baia Sprie… orășelul considerat fratele mai mic al Băii Mari, dar care în ciuda timpului își păstrează o identitate unică, cu o istorie adânc înrădăcinată.
Vechimea orașului se scufundă în depărtarea vremurilor. Precum romanii, care au exploatat minele urbei, și eu vă invit să descoperiți comorile lui ascunse de ochii lumii.
Cine a redactat acest material?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică de Brezoczki Analucia Maria, în vârstă de 19 ani, elevă, fiind selectat pentru originalitate, poveste și relevanță. Continuă să citești…
Istoria din adâncuri
„Așezat la poalele masivelor muntoase, cari îl cuprind în formă de semicerc, cu orizont tot mai larg spre Apus, varietatea împrejurimii cu păduri, poeni, văi adânci și pășuni semețe îi dau un farmec și o poezie neîntrecută. Interiorul are un aspect medieval”.
Această descriere, publicată în anul 1932 în ziarul Universul și dimineața, ne oferă o viziune asupra peisajului pitoresc și bogat din împrejurul localității Baia Sprie. Chiar și în fața modernității, peisajul și-a păstrat farmecul împreună cu istoria, care în continuare se resimte în fiecare colț al străduțelor pietruite din oraș. Tradițiile și meșteșugurile au însoțit dezvoltarea de-a lungul secolelor, iar dacă privim în detaliu, putem observa cum acestea își mențin vitalitatea prin intermediul celor care au ales să-și dedice viața pentru a le duce mai departe. Olăritul este meșteșugul care a marcat timp de decenii istoria orașului și care, în mod continuu, plasează orașul pe mapamondul tradițiilor.
Olarul și moștenirea divină: Lőrincz János
„Oriunde aș merge, un poet a fost acolo înaintea mea” – scria Sigmund Freud. În cazul urbei Baia Sprie, acest poet nu este altul decât stră-străbunicul meu, Lőrincz János (1900-1975). El marchează legătura dintre cuvânt și meșteșug, căci nu a fost doar poet, ci și ultimul olar din breasla veche a orașului.
Lőrincz János, în versurile sale, ne lasă o mărturie despre o meserie care fusese vitală pentru Baia Sprie:
Olarul
„Cândva, de mult,
Frumoasă meserie era,
Cu gând bun, muncind,
Pâinea noastră
Mereu o căutam.
(…)
Le consuma lutul,
Deja, sănătatea
Nu au luat în seamă,
Continuau munca
Și așa viața și-o trăiau.
Din noroi şi lut
Vase pregăteau
Să fie bine îngrijite
Cu modele diferite.
Erau mulți
Între ei se înțelegeau
În breasla olarilor
Prin înțelegere, bunăvoinţă
Toți se descurcau.
Anii au trecut,
Altă lume s-a format,
Meseria de olar
De aici s-a împrăştiat,
Iar acesta e doar trecutul.”
Într-adevăr, olăritul era o muncă grea și tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe stră-străbunicul meu, pentru a învăța de la el cum se modelează lutul. Cu toate acestea, pot spune că l-am cunoscut, într-un fel. El avea o legătură strânsă cu biserica, motiv pentru care a decis să dedice o parte din viața sa slujirii divinității. Nu ca preot, ci ca sacristier, ocupându-se de pregătirea bisericii și a altarului pentru slujbă, precum și de instruirea copiilor numiți ministranți, care urmau să participe activ la ritualurile religioase.
Înainte de a părăsi această lume, stră-străbunicul meu a hotărât să doneze bisericii steagul breslei olarilor. Acest steag a fost expus publicului pe un mic altar al lăcașului.
Tradiția catolicismului a continuat în familia noastră de-a lungul generațiilor, iar bunicul meu, nepotul lui Lőrincz János, a ținut foarte mult să mă introducă și pe mine în viața bisericească. Astfel, am devenit slujitor de altar încă de la vârsta de șapte ani. Iar Mâna Domnului face ca, de fiecare dată când merg să pregătesc altarul pentru ceremonie, să mă întâlnesc cu steagul donat de stră-străbunicul meu.
Știam că lucrurile se vor schimba odată ce am aflat această fărâmă din istoria familiei, mai ales când mi s-a pus în mână pecetea cu care stră-străbunicul marca vasele.
Olarul contemporan: tradiție și inovație în meșteșugul lutului
Norocul face ca meșteșugul olăritului să dăinuie în Baia Sprie din 1815 până în prezent. Aceasta i se datorează și lui Daniel Leș, un om deosebit, care m-a ajutat să îmi regăsesc stră-străbunicul prin olărit. Participând la diverse tabere de profil, am avut oportunitatea de a mă apropia de Dan și de a sta cu el în spațiul său de lucru. Nu voi uita niciodată o zi în care o furtună a năvălit peste oraș, iar eu, împreună cu alți câțiva copii din tabără, ne-am adăpostit în atelierul meșteșugarului. El se afla la roată și modela cu măiestrie o bucată de lut. Mai întâi a frământat-o, iar sub ochii noștri, dintr-un rotocol de humă a luat naștere un vas din cale-afară de frumos. Un radio se auzea pe fundal, iar sunetul ploii a creat o atmosferă plăcută și liniștită.
Când olarul ne-a văzut atât de curioși, a simțit nevoia să se confeseze:
- Când sunt în atelier și modelez, îmi dau seama că și eu sunt numai un bulgăre de lut în mâna Marelui Olar. Căldura palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care își așteaptă liniștit următoarele etape: frământare, modelare, șlefuire, ardere. Nu știu în ce etapă se află vasul vieții mele, dar știu că, atâta vreme cât stau în atelierul Olarului, El se ocupă de mine. La fel fac și eu: mi-am propus să nu las nicio bucată de lut să iasă din atelier netransformată. Totuși, lutul trebuie să fie maleabil – nu poți modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu să ne ajute să ne lăsăm modelați! Dacă ești al lui Dumnezeu, cum e o vorbă pe la noi, când treci prin greutăți, le vezi ca pe niște unelte de modelare sau de șlefuire și nu lasă Meșterul o presiune mai mare decât poate vasul să suporte.
Sursă imagine: Brezoczki Analucia. Fotografie din Tabăra de olărit, 2018
Atunci am înțeles legătura pe care stră-străbunicul meu o crease între Dumnezeu și lut. Până la urmă, așa cum stă scris în cărțile sfinte, „în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3:19).
Am început să văd olăritul nu doar ca meșteșug, ci ca pe un act sacru, un dialog continuu între creator și materie, între om și divinitate. De atunci, de fiecare dată când intram în atelier, înțelegeam mai bine lecțiile pe care stră-străbunicul meu și meșteșugul olăritului mi le transmiteau: despre smerenie, despre muncă, despre legătura noastră cu pământul și cu divinitatea. Iar pecetea pe care stră-străbunicul o folosea, care mi-a fost dată să o țin în mână, părea să adune în ea întreaga istorie a meșteșugului și a familiei noastre, o istorie care se împletește acum cu propria mea poveste, mai mult legată de divinitate decât de olărit.
Povestea despre Baia Sprie rezonează cu generația actuală prin câteva puncte esențiale care depășesc simpla istorie locală:
Căutarea identității și a rădăcinilor
Povestea Analuciei Brezoczki care își descoperă stră-străbunicul prin intermediul unui steag oferă un model de conectare cu trecutul. Pentru tineri, și nu numai, aceasta reprezintă o invitație de a-și căuta propriul „ADN” cultural care să le ofere un sentiment de stabilitate și apartenență.
Autenticitate vs. consum rapid
Într-o epocă a digitalizării și a produselor de serie, olăritul reprezintă „slow living” și valoarea muncii manuale. Articolul Analuciei subliniază că lucrurile durabile necesită timp, răbdare și prezență. Oferă o alternativă fascinantă la ritmul haotic al vieții moderne.
