Într-o noapte cu furtună, în care vântul bătea tare și totul părea neliniștitor, am adormit supărată. Nu era o supărare obișnuită, ci una care nu-mi dădea pace deloc. Totul pornise de la ceva ce văzusem în acea zi.
Cine a redactat acest material…?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică de Slutu Mădălina, în vârstă de 19 ani, fiind selectat pentru originalitate, relevanţă, storytelling și impact. Continuă să citești…
Un băiat nevăzător își pierduse bastonul și încerca să-l găsească. Se vedea clar că era speriat și nu știa încotro să meargă. Cu toate acestea, oamenii treceau pe lângă el ca și cum nici nu ar exista. La un moment dat, un copil a luat bastonul și a început să-și bată joc de el. Nu doar atât, dar l-a și lovit. M-am dus repede, l-am oprit și i-am dat băiatului bastonul înapoi. Așa am aflat că îl cheamă Ionel. Mi-a mulțumit, dar în ochii lui se vedea că era încă speriat. Toată ziua m-am gândit la asta.
Nu înțelegeam cum pot fi oamenii atât de indiferenți
Iar gândul ăsta m-a urmărit până când am adormit. În vis, am ajuns într-un loc care semăna perfect cu realitatea. Totul era la fel, dar parcă… nu chiar. Era ceva diferit, doar că nu-mi dădeam seama ce. Am plecat la școală ca de obicei. Doar că, de data aceasta, elevii erau altfel. Se salutau, se ajutau, nu mai existau glume răutăcioase. Am ajuns pe coridorul acela și, fără să vreau, am căutat cu privirea scena de ieri. Ionel era acolo.
Dar lucrurile nu s-au repetat. Băiatul care îl necăjise s-a apropiat, i-a ridicat bastonul și i l-a dat înapoi. Atât de simplu. Ionel i-a mulțumit și, cumva, momentul acela a schimbat totul. Nu mai era tensiune, nu mai era frică. În drum spre clasă am observat și mai multe: copiii diferiți stăteau împreună, râdeau, vorbeau normal… mai civilizat. Nu conta cine și cum este. Asta m-a surprins cel mai tare.
La prima oră, ni s-a spus că avem un coleg nou, în scaun cu rotile
Mă așteptam la liniște sau reacții ciudate, dar nu a fost așa. Colegii s-au oferit imediat să-l ajute. Nimeni nu l-a privit altfel. În ziua aceea, atmosfera era complet diferită. Parcă toți înțelegeau ceva ce, în realitate, încă nu învățaseră.
A doua zi, stăteam de vorbă cu Maria. La un moment dat, fără niciun motiv, mi-a spus: „Trezește-te… ești în vis.” Am crezut că nu am auzit bine, dar ea a continuat conversația ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am plecat confuză pe hol și l-am întâlnit din nou pe Ionel.
Ionel: – Ai văzut cum ar putea fi lumea?
Eu (Mădălina): – Deci… chiar visez?
Ionel: – Da, dar important e ce faci după ce te trezești.
Și exact atunci m-am trezit. Nu a fost un vis pe care să-l uiți ușor. Din contră. M-a pus pe gânduri. De atunci, am început să fiu mai atentă la oamenii din jur, să intervin când văd ceva nedrept și să mă implic mai mult.
Poate nu pot schimba totul. Dar cred că fiecare lucru mic contează, iar schimbarea poate începe cu fiecare dintre noi.
