Când te uiți pe geam în jos dintr-un bloc, vezi mii și mii de oameni. În haine de culori diferite, cu genți sau fără, cu diferite expresii pe față, mai zgomotoși sau tăcuți. Și după tragi draperia și te acoperi înapoi cu pătura. Vrei să te ridici în picioare, te îmbraci robotic, te speli pe dinți. Te piepteni. Te oprești în fața oglinzii și te gândești, oare ce o să spună lumea dacă ies așa? Și faci o pauză în fața ușii. Dar ieși. Pentru că nu ai altceva de ales.
Cine a redactat acest material…?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică de Rusu Gabriela, în vârstă de 23 de ani, fiind selectat pentru originalitate, relevanţă, storytelling și impact. Continuă să citești. Este posibil să te regăseşti printre aceste cuvinte pe tine sau pe cineva cunoscut…
După pandemie, anxietatea mea socială a devenit mai rău ca niciodată
Îmi tremura vocea când luam ceva de la magazin. Când încercam să vorbesc cu oricine. Când… mereu. Se întâmpla mereu. Ajunsesem să mă simt în regulă doar închisă în camera mea de cămin. Dar nu puteam sta acolo mereu. Trebuia să ies până la urmă.
Totul a început, probabil, prin gimnaziu. Când eram mică, aveam mulți prieteni. Îmi plăcea să fiu înconjurată de oameni. Și după, la un moment dat, s-a terminat.
Sentimentul de nu-mai-vreau-să-merg-la-școală poate fi comun
Sau poate să nu fie. Îmi amintesc că aveam momente când nu voiam să merg la grădiniță când eram mică, în primară la fel. Dar acesta a început să urle a disperare în gimnaziu. Pentru că eram greșită. Nu le plăcea cum arăt, cum mă îmbrac, cine sunt, când vorbesc, cât tac, când luam note mari, când luam note mici, când eram vulnerabilă și mă lua plânsul, când… În orice situație, din gimnaziu, am devenit izolată. Am o pereche de dinți din față mai mari decât ceilalți. Acum, că mă uit în oglindă, sunt adorabili.
În gimanziu, toți îmi ziceau Șobolane. Orice se întâmpla, tranziția mea de la fata cuminte și mioapă din prima bancă în orice altceva s-a întâmplat subit. Fără motiv. Sau poate că exista unul, dar nu îmi dădeam seama de asta pe atunci. Aveam 12 ani. Băieții ziceau că arăt a nimic. Un copil de 12 ani s-ar presupune că ar trebui să fie atât, un copil de 12 ani. La vârsta aia, eu se presupunea să fiu mult mai mult. Linii, curbe, chestii, în mica mea clasă, fetele au început să fie obiectivizate. Și eu, copil de 12 ani care arătam ca un tipic copil, nu mă încadram în ce voiau ei să vadă. Nu că ar conta ce voiam eu să văd. Sau noi toate. Fetele erau alte specimene. Nu mai eram copii de 12 ani.
Cumva, am ajuns izolată
De la haine, la faptul că sunt foarte slabă, că stau cu bunicii, că îmi iau pachețelul cu mâncare la școală, că sunt mai atentă decât ceilalți, nu fac zgomot, nu ies din bancă, că eram un copil; oricum, am ajuns izolată.
Aveam un prieten băiat. Colegul meu de bancă. Beam ceai împreună. Îi dădeam să îmi copieze temele. Vorbeam seara târziu. Am ajuns apropiați. El mi-a zis Șobolane pentru prima dată. El m-a izolat de toți oamenii de clasă. Am avut un prieten băiat. Un singur prieten, pentru că pe restul i-a făcut să se ia de mine. Și se lua și el, bineînțeles.
La 13 ani, un băiat m-a apucat de sân să vadă dacă am ceva acolo. Fetele din jurul meu au râs. Eu am luat un creion de pe o masă, să fac ceva cu el, pentru că nu știam cum să răspund în acea situație. Oricum, s-a terminat. Nu știam că e ceva greșit pe atunci.
La 14 ani, nu mai aveam prieteni. La 15 ani, nu mai vorbeam cu nimeni. La 16 ani, am zis că o iau de la început. Liceu. Viață. Nimeni nu o să se ia de mine din nou. O să fiu ca celelalte fete, în sfârșit.
La 16 ani, aveam mare grijă de cum mă îmbrac, gândeam un cuvânt zece mii de ori până îl rosteam, ieșeam din casă. Aveam prieteni. Până nu am început oamenii să se ia de mine din nou. Și din nou. Și din nou.
Eram bună la ceva? Ce contează. Eram rea la ceva? Râd de mine. Eram frumoasă? Niciodată. Am început să plâng noaptea. Ziua. Mereu. Niciodată în public. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
A început pandemia. În camera mea, era liniște și bine. Nu îmi zicea nimeni nimic. Nu ieșeam din casă. Nu ieșeam din mine. Nu aveam nevoie de aprobarea nimănui.
Până nu am fost nevoită să o fac din nou. Și mi-am dat seama că nu mai pot vorbi cu absolut nimeni.
La 18 ani, prietena mea cea mai bună a murit. M-am izolat singură. Nu am mai vorbit cu nimeni. Până la sfârșit de pandemie. Nu am mai vorbit deloc.
Să arunci un copil din liceu în facultate e ca și cum ai sădi o plantă dintr-un ghiveci în grădină. Foarte diferit
Îi dai mai multă libertate. Dar nu știi dacă o să o ude cineva regulat. Nu știi dacă nu o să o bată vântul. Nu știi dacă nu o să o mănânce de vie alte plante. În liceu, poate am avut prieteni. La facultate, nu am vorbit de loc. Și am dat de o plantă acaparatoare. Atunci când vrei mai multă lumină pe tine, mai bine o furi de la altcineva. Așa, am ajuns eu să fiu îngrășământul să crească alții din mine. De nevoie. De liniște. De singurătate. Cine a zis că nu poți fi ostracizat (exclus, izolat, marginalizat) în facultate minte.
Astăzi, mă uit în oglindă și-mi zâmbesc. Astăzi, mă uit în oglindă și nu-mi mai urăsc nasul. Astăzi, mă uit în oglindă și-mi dau voie să mă îmbrac așa cum vreau eu. Astăzi, pot să îmi pun limite și să înțeleg că nimeni nu are dreptul să le încalce. Astăzi, le spun fetițelor mai mici din familie că sunt frumoase așa cum sunt, că nimeni nu are voie să pună mâna pe ele, că au dreptul să ceară ajutorul. Astăzi, înțeleg că nu am făcut absolut nimic greșit.
Astăzi, nu mi-e așa de frică să vorbesc cu oamenii. Și ce s-a schimbat? Sunt cu persoanele care mă respectă. Și mă respect și eu. Astăzi, o să încep să mă apreciez un picuț mai mult. Atât.
Și fac terapie.
Astăzi, îmi dau voie să exist.
