Joe Goldberg intră prin efracție în apartamentul femeii de care e îndrăgostit, îi umblă prin laptop și îi fură telefonul ca să o spioneze. Și totuși, milioane de femei s-au îndrăgostit de el.
Cine a redactat acest material?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică și articole de Iancu Elena, în vârstă de 24 de ani, asistent manager în e-commerce, fiind selectat pentru profunzimea analizei și actualitatea temei abordate.
De ce poate fi acest subiect de interes pentru noi? Despre ce este vorba mai exact?
Într-o eră în care consumul de producții media este la cote record, analizarea unor fenomene pop-culture precum serialul YOU devine destul de importantă. Subiectul nu este doar o simplă recenzie de film. Acesta reprezintă un semnal de alarmă necesar despre modul în care idealizăm comportamentele toxice în viața reală. Continuă să citești…
Vei fi și TU victima lui?
Serialul YOU începe atât de intens pe cât promit criticii și opinia publică. Încă din primul episod întâlnim, prin ochii protagonistului Joe, pe frumoasa și vulnerabila Guinevere Beck. Joe e atât de fascinat de această femeie încât dezvoltă o obsesie și o urmărește peste tot, luni de zile. Intră prin efracție în apartamentul ei și-i umblă prin laptop, o urmărește la o ieșire cu prietenele și îi salvează viața la metrou, îi șterpelește telefonul cât timp îi face ochi dulci și-l atacă, îl ia prizonier pe Benji, iubitul ei. Toate acestea, după cum explică el în monologul său interior, în numele iubirii perfecte.
Ce am observat de la bun început despre acest protagonist atipic este că paradoxul personalității sale este total intenționat. Joe este un tip șarmant, citit, pe care îl urmărim făcând fel și fel de atrocități. Ne trece constant de la „tipul ăsta e drăguț” la „ce naiba e în neregulă cu el?!”.
Și cireașa de pe acest tort, confuz, este relația lui ocrotitoare, aproape tandră cu Paco, băiețelul neglijat al vecinilor de vizavi. Îl vedem împrumutând cărți acestui copil oropsit, aducându-i de mâncare sau pur și simplu fiind acolo pentru el cu o vorbă bună. Pentru telespectator devine aproape imposibil să reconcilieze imaginea lui Joe, dubiosul obsedat cu cea a lui Joe, vecinul empatic. Asta este și ideea.
Față de victimele lui, noi avem avantajul că îi auzim gândurile și vedem tot ce face, nu doar ce alege el să ne arate. Astfel, suntem puși în fața unei alegeri: alegem să îl vedem ca pe un monstru, pe un simplu om bolnav… sau ne îndrăgostim și noi de farmecul lui?
Judecând după reacțiile fanilor, multe femei se îndrăgostesc. Atât de multe încât însuși Penn Badgley a deschis adesea dezbateri despre cât de moral este să îți placă Joe, unde se trage linia și cum distingem obsesia de iubirea sănătoasă. La urma urmei, viața bate filmul; povestea lui Joe și Beck, deși fictivă, reflectă bucăți din realitatea multor femei. Cred că toți cunoaștem cel puțin o femeie care s-a îndrăgostit de potențialul unui bărbat, de calitățile sale atât de mult încât a început să-i îndulcească defectele, chiar și pe cele cu adevărat problematice. În cele mai bune cazuri, aceste situații se termină cu o inimă frântă. În cele mai rele, auzim de ele la știri. Povestea serialului pune un reflector inconfortabil fix pe această bubă.
Și totuși, care e cauza? De ce se îndrăgostesc femeile de Joe?
Pe de-o parte, cred că ne este foarte greu să acceptăm ideea că același om poate fi și bun, și rău. E mult mai simplu să le lipim etichete de frunte — „om bun” sau „monstru” — decât să stăm cu disconfortul, cu nuanțele morale de gri. Să acceptăm că omul este o contradicție, pentru că are în el atât lumină, cât și întuneric. Și atunci căutăm să anulăm ori pe una, ori pe cealaltă, ca să ne ușurăm viața și conștiința.
Am făcut și eu asta cândva cu un bărbat. Aveam 21 de ani. Eram într-o relație care nu mai mergea, dar de care trăgeam ca de o piatră de moară la deal. Terminasem facultatea și eram în spațiul ăla ciudat în care încerci să-ți dai seama cum se aplică ce ai tocit pe băncile facultății la piața muncii actuală. Nu știam în ce direcție vreau să o apuc, părinții puneau presiune pe mine… și-am găsit un job până la urmă, iar cu jobul a venit și un tip care mie mi-a părut, atunci, dar de la Dumnezeu.
M-a cucerit repejor: era un bărbat frumușel, citit, inteligent, mai mare decât mine. Simțeam că e prima persoană din viața mea care reușește să mă vadă în întregime. În scurt timp s-au aprins scântei între noi și ne simțeam de parcă pășeam pe niște norișori albi. Cu venirea lui în viața mea, am avut curajul să renunț la fosta relație și să mă aventurez în ceva nou și incitant.
Însă ce nu vedeam la acea vreme era că relația avea o calitate obsesivă care mie mi se părea normală. Doar să enumăr câteva „red flags”: tipul mă ținea nopți întregi la telefon, fără să-l intereseze că a doua zi mă trezeam de dimineața pentru muncă. Uneori, mă făcea să mă simt ca o piesă pe tabla lui de șah. Simțeam că el e mereu cu un pas în fața mea, că știe ceva ce mie îmi scapă. Eram mereu în gardă, mereu bântuită de gândul că pentru el sunt doar o joacă, așa că făceam și eu strategii și jocuri cu el.
În retrospectivă, erau atâtea lucruri în neregulă cu acea relație, iar eu le etichetasem pe majoritatea ca flirt și atracție autentice. În ochii mei, trăiam o poveste de dragoste cu un suflet torturat și neînțeles pe care aveam de gând să-l rezolv ca pe un puzzle. În realitate, mă uitam la el prin trei perechi de ochelari roz. Îmi era imposibil să accept că acest om inteligent, amuzant tandru, care mă vedea atât de bine era, la fel de bine, extrem de egoist și de manipulator, până în punctul în care își credea propriile minciuni. Cum aș fi putut, oare, să am o viziune echilibrată asupra unui om care se contrazicea la fiecare pas?
Mintea mea cerea ori una, ori cealaltă, însă răspunsul l-am aflat mai târziu, nu era alb sau negru.
Și nu cred că eram singura care gândea așa. De fapt, cred că mulți dintre noi am fost învățați, fără să ne dăm seama, să confundăm intensitatea cu iubirea. Cum să nu se îndrăgostească femeile de Joe, dacă multe au învățat că încrederea în relație înseamnă să ai parola de la telefonul partenerului? Sau dacă multora li se pare romantic când cineva le spune „nu pot trăi fără tine”?
Până și mama, la 55 de ani ai ei, în timp ce se uita cu mine la YOU a exclamat, la un moment dat, foarte contrariată:
— Da’ chiar o iubește pe Beck, mă!
Și nu greșește neapărat. Însuși Joe consideră că ce face el pentru Beck e din iubire. Însă ce cred că e important să subliniem este diferența dintre iubirea autentică și cea disfuncțională, construită pe iluzii, frici și nesiguranțe.
Joe iubește prin control, prin obsesie, toate venite dintr-o dorință instinctuală de a se proteja de suferință, de a ști cu siguranță că femeia pe care o alege nu-l va dezamăgi niciodată. Iar faptul că vedem cu atâta ușurință comportamentele lui ca fiind romantice spune ceva despre noi ca societate: că și noi, la fel ca Joe, suntem obișnuiți să fugim de suferință în relații.
Nu e vina nimănui — de mici suntem expuși la modele disfuncționale de iubire, începând cu părinții noștri și ajungând la mesajele din muzică, filme și cărți. Problema cu aceste modele nu este că există, ci percepția noastră colectivă și individuală asupra lor. În ce măsură le acceptăm, inconștient, ca povești de dragoste demne de urmat? Avem, oare, o versiune sigură și sănătoasă a conexiunii la care ne putem raporta, ca la o busolă?
Cuvintele au mai multă putere decât pare. Dacă îți formezi un obicei din a numi comportamentele obsesive dovezi de iubire, e posibil să le accepți și în viața ta ca atare.
Deci, vei fi și tu victima?
Poate că deja ai fost. Poate că, citind rândurile acestea, ai recunoscut o față, o situație, un sentiment pe care l-ai numit altfel la vremea lui. Eu am fost. Și mi-a luat doi ani să înțeleg ce trăisem, pentru că nimeni nu-ți spune că obsesia poate arăta ca devotament, controlul ca grijă, că frica de abandon poate arăta ca iubire mare.
Serialul YOU e o oglindă incomodă în care, dacă te uiți cu atenție, s-ar putea să te recunoști — nu în Joe, ci în victimele lui. În dorința lor de a crede că sunt iubite, în capacitatea lor de a vedea ce vor să vadă.
Nu știu dacă există o rețetă sigură împotriva unor astfel de situații. Dar cred că primul pas e simplu, chiar dacă nu e ușor: să înveți să distingi între ce simți și ce e real. Între povestea pe care ți-o spui despre cineva și omul din fața ta.
Joe al tău n-o să arate ca Joe Goldberg. O să fie mai subtil, mai convingător și, cel mai probabil, o să te facă să te simți văzută ca niciodată.
Prin această analiză, textul devine o lectură de interes major pentru publicul larg. Este un material esențial pentru toți cei preocupați de sănătatea emoțională și de construirea unor relații sănătoase.
Redactat de Iancu Elena.
