Mai avem nevoie de feminism astăzi?
Este o întrebare care macină mințile multora dintre noi, mai ales în contextul politico-social actual. Unii ar spune că nu, pentru că femeile au drepturi acum (ce vor mai mult?), iar feministele sunt doar persoane nerezonabile care nu înțeleg când să se oprească (oare?). Feministele vor să înlocuiască supremația bărbaților cu cea a femeilor și să întoarcă societatea pe dos în încercarea de a transforma copiii în gay și de a descuraja femeile să mai aibă copii și să se căsătorească. Un punct de vedere care servește opinia unora în spațiul public, dar care pe mine cel puțin (și sper că nu sunt singura) nu mă convinge deloc.
Cine a redactat acest material?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică și articole Pulse-Z.eu | GenZi de Anisia Bandi-Turtoi, în vârstă de 24 de ani, fiind selectat pentru profunzimea analizei, originalitate și actualitatea temei abordate cu mare impact pentru tineri.
Continuă să citești acest material…
Dacă aș sta să scriu despre cum acest argument nu numai că nu este fondat, dar are și mari probleme în a se alinia cu realitatea de zi cu zi a femeilor, aș putea pune de un roman. În plus, nu aș servi scopului acestui articol, ci mai degrabă m-aș pierde în detaliile a ceea ce ar trebui să fie o „scurtă” introducere.
Cu toate astea, în loc să vă pierd vremea construind argumente care nu știu în ce măsură ar influența opinia mai sus menționată, aleg în schimb să vă vorbesc despre o lectură pe care am descoperit-o recent în ciuda vechimii sale și a istoriei controversate.
„S.C.U.M. Manifesto” de Valerie Solanas, 1968. Un manifest dur, chiar hateful, la adresa societății patriarhale și la fel de tăios ca autoarea însăși. Stai! Înainte să mă critici (pe mine și articolul) și să te oprești din a citi crezând că e un alt clickbait de pe internet, propagandă woke leftistă, te rog să-mi mai acorzi o șansă în a-mi exprima perspectiva.
În primul rând, este foarte important contextul în care acest manifest s-a născut. Vorbim despre America anilor ‘60, al doilea val al feminismului. Femeile se luptau la acea vreme să câștige drepturile de care încă ne bucurăm astăzi (deocamdată), cum ar fi drepturi reproductive și de decizie asupra propriului lor corp sau dreptul de a nu fi agresate sexual de către partenerii lor. Cu toate acestea, este perioada în care răspunsul societății și mai ales a bărbaților a fost foarte puternic, ducând la apariția mișcării Men Rights Activists și a unor „opere de artă” publicitară de un misoginism acerb.
În al doilea rând, trebuie să ne uităm un pic la viața autoarei, Valerie Solanas. Cunoscută și ca femeia care l-a împușcat pe artistul Andy Warhol. Valerie a fost o persoană foarte inteligentă și non-conformistă, cu un trecut și o viață puțin spus complicată (a declarat că tatăl ei alcoolic a abuzat-o sexual în copilărie, a avut două sarcini în jurul vârstei de 15 ani, unul dintre copii fiind al unui unchi de-al ei, a muncit ca lucrătoare sexuală pentru a-și permite să-și plătească facultatea de psihologie pe care a absolvit-o, a locuit pe stradă sau în diverse camere de hotel o bună bucată din viața ei de adult, prostituându-se și cerșind pentru a-și permite să se întrețină). Aceasta sfârșește internată într-un spital de psihiatrie după incidentul cu Andy Warhol, unde își săvârșește pedeapsa. Este găsită moartă în camera ei de hotel la 14 luni după moartea lui Warhol.
Acum, vreau să subliniez două motive pentru care cred că povestea de viață a lui Valerie Solanas, la fel ca și SCUM Manifesto, sunt relevante astăzi:
1) a fost nevoie să recurgă la un gest radical pentru a putea fi luată în seamă și a-i fi recunoscută munca (acela a fost momentul în care atât persoana ei, cât și manifestul, au devenit faimoase).
2) o persoană care comite un astfel de act (am putea spune de răzbunare?) „just to prove her point” și scrie o astfel de „grozăvie”, nu poate fi catalogată drept altceva decât nebună (serios?). Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt de acord și nici nu încurajez violența, indiferent de motivația din spate, dar nu mă pot abține să nu mă uit puțin dincolo de natura actului în sine și de explicațiile „la îndemână”.
Din punctul meu de vedere, SCUM Manifesto nu este altceva decât un strigăt (și nu de ajutor) în direcția societății misogine dominată de violență și inegalități în care femeile trebuiau să se descurce cum pot să trăiască în mica cutiuță care le-a fost alocată. Este o reacție firească la ceva nefiresc, la adresa unui întreg lanț de violențe pe care femeile trebuiau să le îndure cu zâmbetul pe buze ca parte a „rolului lor” și să le înghită în sec „din dragoste”. Și aici nu mă refer doar la violuri în cuplu, violență domestică sau femicid – forme extreme – ci și la dependență financiară, manipulare sau control prin constrângere. Este o altă dovadă că violența naște violență (o replică clișeică deja).
Deși poate că este tentant să interpretăm lucrurile în termeni de patologie (să punem un diagnostic psihiatric, cum ar fi: „era nebună!” – poate, cine știe?), părerea mea este că oricine în locul ei, modelat de o astfel de societate și cu aceeași experiență de viață, ar fi luat-o măcar puțin „razna”. E drept că fiecare e „razna” în felul ei/lui și că de prea puține ori (din fericire) oamenii ajung să comită crime de dragul de a dovedi ceva sau din răzbunare, însă Valerie Solanas și faimosul său SCUM Manifesto m-au făcut să mă întreb:
Cât de departe este lumea ei de lumea noastră?
Anul acesta în România dezbaterea despre femicid și violență domestică a provocat reacții în spațiul public parcă mai puternice ca niciodată. Da, vorbim despre siguranța femeilor într-un context cu mult diferit (60 de ani mai târziu, estul Europei), dar cumva problema violenței împotriva femeilor este încă aici, prezentă în viețile noastre. Și dincolo de discursul alarmist al presei, cumva nu e cu mult mai diferită față de alte colțuri ale lumii.
Este ceea ce am numi astăzi „o problemă sistemică”, mai degrabă decât o problemă psihologică sau relațională. Și da, feminismul merită aplaudat și luat în considerare pentru că, într-adevăr, a reușit prin activitatea actorilor săi să schimbe lumea, să dea femeilor (și nu numai) drepturi și mecanisme care să le permită să evolueze, care să ne permită să evoluăm ca societate, ceea ce este un imens avans politico-social ce nu poate fi negat sau înlocuit.
Însă trebuie să luăm în considerare faptul că această „luptă pentru drepturi” (ce aiurea sună) este departe de a fi fost câștigată. Iar dacă ne oprim aici cu speranța că aceste drepturi, pe care le datorăm celor care acum aproape 60 de ani au reușit să făurească din lozinci strigate în stradă, legi și politici, pentru o lume mai justă, vor fi ale noastre pe veci, ne vom trezi că peste noapte se va găsi cineva să le pună la îndoială (vezi politicile administrației Trump în America).
Acestea fiind spuse, vorbesc astăzi despre SCUM Manifesto nu pentru a vă determina să deveniți feministe sau feminiști radicali. Nici pentru a vă îndemna să mergeți să linșați bărbați pe stradă. Pentru că nu acesta este răspunsul pentru a crea o societate mai bună și mai justă pentru fiecare dintre noi (și bărbații suferă consecințele patriarhatului și a masculinității hegemonice, nu doar femeile – scuze, Valerie!). Ci pentru a vă îndemna să ne gândim împreună la o soluție pentru a ne reprograma, așa cum ne îndeamnă autoarea, mințile și societățile.
Cum ar arăta o lume în care feminismul chiar nu mai este necesar, este doar o lecție învechită de istorie; în care femeile și bărbații pot fi ceea ce vor, fără să trebuiască să dovedească lor și lumii că se potrivesc în cutiuța care le-a fost desemnată; în care nu ești considerat „nebun” că nu vrei să ai copii sau să te căsătorești; în care nu trebuie să joci constant mindgames cu partenerul tău pentru a-i arăta cine e șeful; în care glumele misogine, comentariile sexiste și homofobia de la masa de Crăciun sunt de domeniul trecutului? Poate ar fi mai puțină suferință în lume.
Dar până atunci, trăim în prezent, iar toate acestea sunt doar vise înșirate pe hârtie (deocamdată). Dacă ne-am plictisit de feminism și considerăm că e prea mult, ar fi bine să găsim (sau măcar să ne gândim la) ceva ce am putea pune în loc, la o alternativă. Astfel că, poate întrebarea potrivită nu este dacă mai avem sau nu nevoie de feminism astăzi, ci dacă feminismul nu mai este o alternativă bună pentru schimbare, atunci ce altceva putem face pentru o societate mai bună?
De ce poate fi acest subiect de interes pentru noi?
Analiza dincolo de patologie: Ne învață să nu etichetăm rapid o reacție radicală drept „nebunie”, ci să analizăm experiențele de viață și structurile sociale care pot împinge o persoană spre astfel de manifestări.
Fragilitatea drepturilor: Ne reamintește că drepturile câștigate acum 60 de ani nu sunt garantate „pe veci”. Modificările politice recente demonstrează că oricând se poate găsi cineva care să pună la îndoială libertățile fundamentale.
Înțelegerea violenței sistemice: Mută discuția de la „probleme individuale sau psihologice” la o problemă de sistem. Ne ajută să înțelegem că violența împotriva femeilor în România de astăzi nu este cu mult diferită de cea din alte colțuri ale lumii sau din alte decade.
Anisia ne provoacă să ne imaginăm o lume în care etichetele și „cutiuțele” de gen dispar. Este un îndemn pentru tineri de a gândi soluții alternative pentru o societate mai justă, unde glumele misogine sau homofobia sunt doar amintiri.
