În prezent, se estimează că 27,6% dintre tinerii din România intenționează să plece din țară pentru muncă sau studii. Când vine vorba de acest subiect, discuțiile din spațiul public sunt constant politizate, tinerii care aleg să facă acest pas fiind considerați ori reprezentanți demni ai țării de origine, ori o uriașă problemă economică. Alegerea de a studia în afară e văzută fie ca un lux finanțat de părinți, fie ca un act de protest față de statul român. În acest context, am vorbit cu doi studenți despre cum își construiesc viețile în Europa, prin propriile puteri.
„Deja aveam formată în minte ideea că mai bine îmi fac viitorul cu mâna mea”
Daniel Mleșniță are 23 de ani și provine din localitatea Vicovu de Sus, județul Suceava. Îmi spune că parcursul lui până să ajungă la facultate a fost unul obișnuit, urmând atât gimnaziul, cât și liceul, în orășelul natal. Inițial, și-a dorit să studieze fizica, dar apoi a schimbat specializarea. În prezent, face un masterat la Universitatea Helsinki, Finlanda, după ce a absolvit, în 2025, ciclul de licență la aceeași universitate, specializarea „Computer Science and Data Science”.
Până să ajungă în Finlanda, Daniel și-a luat un an de pauză, timp în care și-a cântărit deciziile și a strâns banii cu care urma să se susțină odată cu începerea facultății.
„A fost o perioadă interesantă. Calea cea mai ușoară, I guess, ar fi fost să aplic imediat la o universitate din România, dar încă din clasa a 11-a am început să urmez procesul de admitere pentru a mă înscrie la facultate aici. Știam că voi avea un gap year pentru a munci și a strânge bani, pentru a avea primele luni asigurate financiar aici. Am lucrat mai întâi într-un lanț de fast-food, apoi am plecat în Germania timp de trei luni să lucrez în agricultură, împreună cu mai mulți români.
Am știut încă de la începutul liceului că vreau să merg undeva ca să studiez fizică și să am un program care să-mi permită să fac cercetare de calitate. Din start am fost împotriva studiului în țară. Auzisem foarte multe povești care nu erau prea drăguțe. În plus, mie nici stilul de trai în România nu prea îmi plăcea. Aș zice că m-am simțit mult mai străin în România decât m-aș fi simțit aici.
Au fost mai multe criterii când am ales locul. În primul rând, studiile să fie gratuite sau măcar cu taxe minime. Inițial mă gândisem să merg în Marea Britanie, dar odată cu Brexitul, taxele au devenit prea mari. Cazarea a fost, din nou, un criteriu foarte important. Apoi, a fost important pentru mine să nu conteze notele din timpul liceului. Astfel, am orbitat în jurul câtorva facultăți din Europa și am decis că universitatea din Helsinki e cea mai potrivită: e gratuită pentru studenții din Uniunea Europeană, housing e relativ ușor de găsit dacă ești student din afară, sunt mai multe asociații de studenți care oferă chirii la preț ok, iar admiterea s-a făcut exclusiv pe bază de examen organizat de universitate, pe model SAT, bac-ul nu conta. M-am pregătit singur pentru admitere, știind că oricum aveam de ales între a mă concentra pe bac, care maxim m-ar fi ajutat să intru la București, și a mă concentra pe examenele astea.
Când am aflat că am intrat, încă lucram la fast-food. Trecuseră deja câteva luni bune, aproape un an de când dădusem admiterea. Când le-am dat vestea apropiaților, reacția a fost „ok, super!”. Am oameni faini în jur, care mă susțin. Mai târziu am aflat că nu aveau neapărat încredere în mine, era o situație de genul visează și el, e prea tânăr!. Bănuiesc că se și vedea diferit din afară. Nu prea îmi dădusem interesul pentru bac, notele mele în liceu nu fuseseră cele mai bune și uite că voiam la o facultate străină, deci le-am cam înțeles îndoielile”
Îl întreb pe Daniel dacă familia l-a putut ajuta cu ceva din punct de vedere financiar. Ajutorul a fost mai mult simbolic, dar l-a adus un pic mai aproape de planul lui. „Familia mea nu a avut resurse suficiente pentru a mă ajuta în niciun fel atunci când m-am dus la facultate. Eram conștient că ori mă duc la București, cu beneficiile de student pe care le avem la noi, ori mă duc în străinătate și mă întrețin singur. Ce a ajutat mult a fost că ai mei mi-au plătit examenele inițiale, 500 de lei examenul de admitere și 1000 de lei IELTS-ul (n.r. examen internațional de lb. engleză), care nu erau niște sume de neglijat în momentul ăla. Și oricum, pe lângă că nu aveam de la cine să cer, deja aveam formată în minte ideea că mai bine îmi fac viitorul cu mâna mea. A fost și o chestiune de mândrie, n-am vrut să cer ajutor”.
După ce economiile s-au epuizat, și-a găsit de muncă în Finlanda, mai întâi ca poștaș, apoi în domeniul său de studiu, pe care l-a ales ca alternativă la primul său interes, fizica. Raportându-se la prezent, Daniel zice că nu ar mai fi avut aceeași abordare acum, din cauza riscului de șomaj.
Finlanda avea, în ianuarie 2026, o rată de șomaj de 10%, cea mai mare din UE. În cazul tinerilor până la 25 de ani, acest procent este de 22,4%.
„Am avut noroc că pe internet erau deja resurse; erau persoane pe YouTube care sfătuiau studenții cum să-și facă planurile pentru Helsinki. Informarea am făcut-o mult și pe forumuri de studenți europeni, fiindcă nu sunt foarte mulți români în mod specific care vin în Finlanda pentru facultate. După 5 luni, am început să lucrez în paralel cu studenția.
Aș zice că asta mi-a influențat mult ritmul de studiu și deciziile. Inițial, când am venit aici, am vrut să fac fizică teoretică, unde era nevoie de un foarte mare nivel de efort. După ce am început studiile, mi s-a părut mai practic să fac informatică, eu terminând un liceu de matematică-informatică intensiv. Cursurile erau mai ușoare pentru mine. Bănuiesc că pentru fizică era necesar un efort pe care n-aș fi avut cum să-l fac muncind în același timp.
Îmi imaginez Finlanda. Douăzeci de ore de lumină neîntreruptă, vara. Douăzeci de ore de întuneric pe zi, iarna. Sărbătoarea solstițiului de vară, despre care Daniel mi-a povestit la un moment dat. Mai multe saune decât mașini pe cap de locuitor. Și frig, mult frig. Însă Daniel îmi descrie oamenii pe care i-a întâlnit ca fiind calzi. „Aș zice că e o diferență… nu știu dacă doar am avut eu altfel de percepție, dar aici oamenii nu-și pun ziduri, cum ar veni. Când îi întâlnești, nu își pun problema dacă, de fapt, vrei să obții ceva de la ei sau ei de la tine în dezavantajul tău. Nu au garda sus. Sunt foarte calzi și doar vor să te cunoască. Și aș zice că asta a facilitat multe relații frumoase pe aici.
Mi-am făcut și iubită, încă din primul an, iar asta a fost super! Mai e și faptul că sunt într-un mediu internațional, iar oamenii care vin din alte părți sunt extrem de comunicativi. Da, am auzit și de situații de discriminare, dar nu aici. De exemplu, îmi povestea o prietenă care studiază tot undeva în nordul Europei că a dat de glume de genul Oh, tu ești din România, deci trebuie să îmi protejez ghiozdanul!. Pe când cu prietenii din Helsinki, eu trebuie să fiu cel care îi familiarizează cu glume din astea – Frate, ține-ți ghiozdanul aproape că mă tentează!”.
Vorbim, în ultima parte a dialogului nostru, despre motivele pentru care nu ar fi studiat în România, dar și despre motivele care l-ar putea face să meargă chiar mai departe.
„Unul dintre motivele pentru care n-am vrut să studiez în țară au fost, să le zicem așa, profesorii comuniști. Că am auzit des, de la prieteni sau de pe formuri, că încă mai sunt astfel de profesori care își iau toată satisfacția din a face viața studenților cât mai grea posibil. Și apoi, sigur aș fi plecat oricum, pentru că la noi studenții care vor să facă cercetare nu sunt așa de bine susținuți.
De altfel, în România, bugetul pentru cercetare este foarte mic. Așteptările pe care le aveam de la Finlanda pe partea asta nu erau așa mari, dar m-am gândit că fiind bugetul mai mare, sunt și mai multe oportunități. Apoi, așteptările mi-au fost cu mult depășite. Aici, studenții sunt încurajați să se implice în grupe de cercetare încă din anul 2 de licență.
Alt lucru care m-a surprins total a fost că profesorul vrea ca tu să reușești și te susține, te ajută. Ok, și la noi sunt sigur că se întâmplă și că există profesori buni. Dar aici nu există o ierarhie, pe când la noi mi se pare că se pune mare accent pe autoritate și pe respectul față de autoritate. Aici, te adresezi profilor cu prenumele lor. Sunt extrem de entuziasmați când le pui întrebări, nu văd asta ca și cum le-ai pune la îndoială autoritatea. Și asta există la nivelul întregii societăți. Nu există frica aia că vai, sunt prost dacă pun întrebarea asta. O persoană care e curioasă, dar are puține cunoștințe, e tratată cu același respect cu care e tratat cineva cu cinșpe ani de experiență.
Cel puțin în viitorul apropiat, voi rămâne aici. Obiectivele personale ar fi absolvirea masterului și angajarea full-time, iar apoi voi vedea ce oportunități vor fi pentru un schimb de experiență sau chiar un doctorat într-o instituție din Asia de Est sau din Elveția. Aș zice că, faptul că am venit aici, m-a pus într-o poziție în care pot să mă gândesc ar fi posibil să merg, să studiez, să muncesc oriunde în lume. Încă din primul an am simțit asta, că poti să ajungi oriunde de aici.”
„Am fost văzută de unii colegi as the exotic bird”
Elena Moraru are 20 de ani, provine din Onești, județul Bacău, și a început în septembrie 2025 programul interdisciplinar „Liberal Arts and Sciences” la University College Maastricht, Olanda, specializându-se în științe sociale și umaniste. Acolo, explică Elena, „conținutul semestrului nu este prestabilit; eu îmi aleg singură cursurile din aceste trei mari categorii: Social Sciences, Humanities and Science”. Astfel, Elena urmează, printre altele, cursuri de poezie, psihologie și istorie modernă, dar și un curs despre rolurile literaturii în prezent.
Despre decizia ei, Elena îmi povestește că nu a fost una 100% personală, fiind influențată de sora ei mai mare, studentă în aceeași localitate. Știa că se va muta și că va trebui să își găsească un loc de muncă, dar nu avea un plan pe termen lung. În anul său de pauză, a locuit în căminul surorii ei, cu condiția de a se înscrie la facultate în anul următor. „Asta m-a și forțat să aplic, apoi a fost și presiunea din partea soră-mii. Și a fost și o oarecare mândrie, că totuși am fost elevă de 10, am fost olimpică, am fost premiantă, și să nu mă duc la universitate… adică, ok, măcar să încerc. Aveam așa, un orgoliu.”
O bună parte din viața Elenei o ocupă munca, cu care este familiară de la cinsprezece ani, de când a fost nevoită să se întrețină la liceu: „Am muncit din nevoie; singurul meu sprijin financiar pe perioada liceului, în contextul în care mă întrețineam și atunci singură, a fost bursa. Am avut bursă de merit, bursă de orfan, iar în ultimii doi ani și o bursă specială, oferită de o asociație din localitatea Onești. Învățam foarte mult pentru bursa aia, din care îmi plăteam chiria, mâncarea, ajunsesem să-i acopăr și cheltuielile mamei, care se sprijinea pe mine pentru partea financiară, iar când nu primeam bursa, în vacanță, ajungeam să muncesc”.
Odată ajunsă în Olanda, Elena s-a confruntat cu aceeași provocare, de data aceasta într-un oraș mult mai scump și lipsită de sprijin din partea Statului ori a adulților responsabili în mod normal pentru bunăstarea ei.
„Am avut un an de pauză între absolvire și studenție, un an în care pot să zic că am învățat câteva lucruri și care m-a călit. Am sfârșit prin a avea două joburi și prin a fi mai mult sau mai puțin exploatată, cumva și din voința mea. Lucrez într-un restaurant și într-un hotel, pentru că acolo nu îmi trebuie experiență sau un nivel mare de educație. Iar prin exploatare zic că la un moment dat am ajuns să lucrez și undeva la 70 de ore pe săptămână, fără zi liberă, timp de 3 săptămâni consecutive. Până în punctul ăsta, ajunsesem să cer și mai multe ore la muncă, pentru că simțeam că dacă nu muncesc am să o iau razna. Și știu acum, privind în urmă, că asta a fost o reacție la un fel de burnout și criză existențială prin care treceam atunci, munca fiind cumva unul dintre lucrurile pe care chiar știam că pot să le fac 100% bine. Ajunsese, chiar dacă era extrem de solicitant, să fie o foarte mare scăpare.”
A aplicat la trei facultăți din Olanda, toate cu procese de admitere diferite, ca în final, după multe îndoieli de sine, să fie acceptată la toate. „Nu mi-am făcut așteptări că voi fi acceptată, dar îmi doream să intru. M-am simțit ca în Harry Potter când am primit scrisoarea acasă de la universitate, că abia așteaptă să mă întâlnescă și să fiu studenta lor. Pot să spun că flex-ul meu (n.r. motiv de laudă) e că am aplicat la trei facultăți la care nu mă așteptam să intru și am fost admisă la toate trei”.
Vorbim despre cum a fost primită în Olanda. Elena vede Estul și Vestul european ca pe doi termeni opuși, iar ea, acolo, e o reprezentantă a Estului, de multe ori redus la stereotipuri. Iar când vine vorba de viață socială, Elena își prioritizează responsabilitățile. Programul ei nu se potrivește cu cel al studenților mai privilegiați.
„La un alt job am întâlnit și discriminare, comentarii că sunt femeie, că nu sunt făcută pentru genul ăla de muncă. Îmi făceam treaba și eram apreciată desupervisors, dar nu și de colegi. Pentru că sunt femeie, sunt mică, sunt din România. Chiar dacă superviserii îmi ziceau că mă descurc bine, colegii nu mă apreciau, iar legat de comentariile lor, superviserii nu au făcut nimic… The first culture shock I had was how cold the Dutch people are (n.r. Primul șoc cultural pe care l-am avut a fost să văd cât de reci sunt neerlandezii). Îi văd așa, că pe niște oameni rigizi, nu au pic de spontaneitate, totul este foarte formal și rece. Sunt direcți, dar, în același timp, sunt unii și foarte nesmițiti, și scuză nesmițirea prin faptul că sunt doar direcți, pentru că sunt olandezi. Ceea ce nu mi s-a părut o scuză validă niciodată. Nu sunt foarte prietenoși sau primitori, comparativ cu românii, și încă mi-e foarte greu să-mi fac prieteni olandezi sau din vest, tocmai pentru că este diferența asta.
Am fost văzută de unii colegi as the exotic bird. Cum mi-a zis , de exemplu, un coleg german, că, sincer, tu ești singura persoană interesantă de aici, că tu vii din alt mediu și ești atât de diferită și de estică. Literalmente mă simțeam ca un produs. M-am simțit foarte out of place. Am încercat să fiu aceeași studentă bună ca în liceu și unii profesori au văzut chestia asta. Mi s-a zis că sunt o studentă muncitoare, în contextul în care acceptam să fac prezentări extra și continuam să mă duc la cursuri chiar dacă eram obosită. Unii colegi mai trimiteau mail la profesori like I have a headache orI am a bit sick și mi s-a părut foarte confortabilă chestia asta, dar mă simțeam așa, mai bună decât alții, pentru că, în ciuda faptului că eram extrem de obosită de la muncă, continuam să mă duc la facultate.
Profesorii, în general, nu au făcut discriminare. Dar am avut, de exemplu, untask, să scriem o poezie, iar a mea a fost mai mult sau mai puțin politică. Când profesoara mi-a cerut contextul, i-am zis că am prieteni pentru care sistemul educațional din țara mea este foarte dur, în timp ce eu aici simt că am foarte multe oportunități. Ea m-a întrebat de unde sunt și, când am zis că sunt din România, reacția ei a fost ah, acum are totul sens!
Ca studentă, nu prea am reușit să-mi fac prieteni, nici nu am avut suficient timp cât să mă relaxez și să socializez, să ies afară din cercul ăsta muncă-școală-muncă-școală. Programe sunt; au programe pentru integrare, nu neapărat între studenți, cât să te integrezi în societate, cu housing, cu doctori, cu reduceri sau beneficii. Am întâlnit aici două românce cu care am reușit cumva, nu neapărat să formez o prietenie stabilă, ci să socializez din când în când, să petrec mai mult timp.
Cu persoanele din vest… programele noastre nu se pupă. Pentru că ele sunt genul de persoane care nu au nevoie să lucreze, timpul liber și-l petrec prin cluburi sau vizitând chestii, mai ales dacă nu sunt olandezi. De aici, din Maastricht, poți lua tren spre Paris sau Londra. Se duc să viziteze împrejurimile. Timpul meu liber este, în schimb, foarte limitat.
Uneori simt că mă afectează lipsa vieții sociale, ca student și ca om de douăzeci de ani, dar e ok, pentru că nu am timp să simt singurătatea. Un lucru bun care mi se pare la facultatea asta este că, pe lângă programele respective, care sunt formale, au și comunități mici de studenți care organizează evenimente tematice, cum ar fi movie nights, poetry nights etc. Mai este un program făcut de studenți, nu mai știu cum se numește, unde poți să scrii pe un site hei, am nevoie să vorbesc cu cineva, nu neapărat să cauți ajutor profesional sau prietenie, ci doar să stai cu cineva.
Sunt studenți care fac voluntariat pe acel website și se pot oferi pentru discuții, plimbări. N-am apelat până acum la serviciul ăsta, pentru că intervine programul încărcat, dar și mândria aia de româncă, că nu trebuie să știe nimeni prin ce trec eu.”
Pentru viitor, Elena ia în considerare să devină cadru didactic universitar la aceeași facultate pe care o urmează acum. Dacă s-ar întoarce în România, i-ar plăcea să intre în învățământul preuniversitar și să schimbe sistemul. I se pare că ambele variante vin cu dezavantaje. Dar nu neagă nici posibilitatea de a-și schimba interesele sau de a face o schimbare la 180 de grade. Preferă să păstreze „un element surpriză”.
Spre finalul discuției noastre, Elena mi-a împărtășit frustrarea ei legată de cum sunt prezentați studenții din străinătate cu rezultate foarte bune. O irită mai ales felul în care studenții înșiși își prezintă munca drept una simplă și refuză să vorbească despre întregul lor parcurs. „Văd și pe social media, pe pagini de știri, Cutărescu, student român la cutare facultate străină, a luat nota 10 la nu știu ce examen. Să nu mă înțelegi greșit, mă bucur foarte tare pentru persoanele alea. Dar citesc articolele și dau de mărturii de tipul păi da, doar munceam și învățam, care nu prezintă și realitatea din spate. Nu se menționează și cât de obositor poate să fie un astfel de efort, cât de singur ajungi să te simți, cât de diferite sunt sistemele, toate provocările din a te adapta unui nou sistem. Mi se pare misleading ideea asta; o fac să sune ușor și nu e. Când zici doar munceam și învățam, e de fapt mult mai mult decât atât și mult mai complicat. Îți minimizezi propria muncă”.
Acest material a fost redactat de Mădălina-Elena Aldescu, studentă.
