De fiecare dată când în spațiul public apare o crimă brutală, vine de la sine și o revoltă colectivă în rândul publicului. Discursul public, însă, coboară abrupt de la oroarea față de cele descrise, empatie și compasiune către victimă, la o propunere colectivă de soluții cât mai rănitoare posibil pentru criminal.
Cine a redactat acest material?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică de Stoian Mario, în vârstă de 19 ani, student, fiind selectat pentru originalitate și impact. Continuă să citești…
Se descentrează astfel brusc atenția de la victimă, sentimentele ei și viața pe care trebuie să o trăiască după traumă, la criminal, și se diverg resursele de discurs public către măsuri ineficiente și pur emoționale. Discursul, dacă îi auzi pe oameni, sună cam așa: „criminalul ar trebui să fie dus în pușcărie toată viața, unde să putrezească și să sufere”, „ba nu, ar trebui ca acesta să fie omorât (pedeapsa cu moartea)”, iar un al treilea va propune și va descrie apoi modalități de tortură cât mai elaborate, deseori fizice, care să includă o brutalizare totală a celui acuzat și să îi maximizeze cât mai mult suferința. Discursul grafic și, în mod ciudat, deseori detaliat, rostit cu cât mai multă plăcere (aproape există o bucurie extremă la gândul de tortură ca metodă de justiție, atât timp cât infractorul comite o faptă gravă), se termină apoi într-o turnură de aplauze și aprobare colectivă.
Nimeni, însă, nu ridică o sprânceană ca să întrebe: „Poftim? Pe cine ajută acest lucru? Cum o ajută pe victimă? Cum ne ajută pe noi și cum ne ajută întreaga societate faptul că cineva suferă post-actul criminal?” sau „Nu este greșit să facem asta? Nu este prea mult chiar și pentru un criminal?”. Din moment ce această opinie, în valul de retribuție colectivă, este minoritară, aleg să fac și eu parte din această minoritate și să ridic o sprânceană.
Sursă imagine: ID 29662850 © Photographerlondon | Dreamstime.com
Ideea justiției nu este să îi facă pe agresori să sufere, ci să prevină pe viitor mai multe crime, ori din partea aceluiași agresor, ori din partea altor potențiali agresori. Facem acest lucru deoarece scopul principal al moralității (aș argumenta eu) este să reducem suferința colectivă. Orice provocare de suferință care nu reduce și mai mult o altă suferință (de exemplu, provocăm suferință unui infractor ca să nu producă o suferință mai mare altora) este inutilă și, în sine, imorală.
Să luăm, astfel, mai întâi: știm, după ani de cercetare și studii, că pedepsele mai dure față de agresor nu funcționează, ci că alternativa, care este o justiție reabilitativă, este net superioară în fața unor asemenea măsuri. Reabilitarea este procesul prin care luăm un infractor și îl educăm, îi oferim condiții și oportunități către schimbare. În loc de o pedeapsă brutală, alegem să integrăm acești oameni înapoi în societatea noastră și să le dăm o a doua șansă.
În cazul optării pentru pedepse mai mari în ceea ce privește mărirea timpului petrecut în închisoare, știm că pedepsele ce implică timp îndelungat (de exemplu, zeci de ani de închisoare) nu reduc crimele, ba dimpotrivă, creează și mai multă recidivă. Acest lucru se întâmplă din două motive: în primul rând, posibilii infractori nu răspund la cât de gravă este pedeapsa, ci la pedeapsă în sine, adică le este frică de faptul că vor fi pedepsiți, nu că vor primi o pedeapsă „x” în mod specific; în al doilea rând, majoritatea acestora sunt afectați de boli psihice, consum de substanțe sau de condiții economice defavorizante, rezultând într-o slabă reacție la pedepsele severe.
În cazul unei măsuri de maximă gravitate, precum pedeapsa cu moartea, nici aceasta nu reduce crimele prin prevenție. Ce face, în schimb, pedeapsa cu moartea este să omoare persoane inocente. Dacă ești inocent, nu mai ai ocazia să fii găsit nevinovat ca la o sentință normală; nu mai poți fi readus la viață odată ce statul te-a omorât.
Reabilitarea, în schimb, face minuni. În Norvegia, unde exista o recidivă de 70% (adică mai mult de două treimi dintre pușcăriași comiteau din nou crime odată ce ieșeau din închisoare), aceasta a fost redusă prin reabilitare la o rată de doar 25% după 5 ani de la eliberare. America, în schimb, care are unele dintre cele mai dure regimuri de pedeapsă, are o rată de recidivă (repetare a faptei) de 43.3% după doar primii trei ani.
Pe lângă ineficiența pedepselor prin care facem criminalul să sufere, ba chiar a efectelor adverse cauzate de aceste soluții (criminalitate și recidivism mai mare), trebuie să discutăm și partea etică.
Sursă imagine: ID 139282092 © Tanasin Srijaroensirikul | Dreamstime.com
Societatea noastră, în prezent, este centrată pe reducerea suferinței. De aceea avem la fiecare colț câte o clinică, un spital și o farmacie, iar fiecare avans medical sau științific are în spate scopul de a ne reduce eforturile și suferința. Acest lucru a fost rezultatul natural al respingerii noastre evolutive față de durere și disconfort, pe care am încercat să o impunem la nivel societal ca regulă: să nu-i faci rău celuilalt.
Dacă extragem de aici ideea că suferința trebuie redusă în orice colectiv etic, atunci ideea de a cauza suferință agresorului devine absurdă. Singurul moment când cauzarea suferinței devine justificată la nivel social este pentru a preveni o altă suferință mai mare. Să ne imaginăm un caz ipotetic: avem un tratament care poate fi administrat, din cauza anumitor probleme logistice, fie către 10 pacienți pentru a le salva viața, fie către 1000 de pacienți pentru a le salva viața; ce vei alege? Decizia evidentă este salvarea numărului mai mare de pacienți, chiar dacă acest lucru va însemna că vom contribui indirect la moartea celor 10 pacienți.
Ne găsim justificarea în acest lucru prin faptul că, dacă am fi salvat doar 10 oameni, asta ar fi dus la moartea a 1000 de oameni, o suferință și o tragedie semnificativ mai mari. În cazul criminalului, se poate pune problema în același mod. Victima este rănită sau decedată, timpul nu poate fi dat înapoi pentru a șterge suferințele acelei persoane și atunci, cu ce scop facem ca criminalul să sufere? Singura justificare ar fi dacă acest act ar reduce pe viitor și mai multă suferință, ceea ce am demonstrat anterior că nu face, rezultând în imoralitatea acestui act.
Brutalizarea celor care fac rău în societate este apetisantă și este de înțeles acest lucru. Ne face să ne simțim de parcă comitem un act justițiar pentru victimă, de parcă o răsplătim și restabilim echilibrul de putere în lume. Totuși, aceste tipuri de discurs sunt doar emoționale, sunt doar dorințe prin care noi încercăm să nu ne mai simțim neputincioși, prin care încercăm să ne descărcăm, pe criminal, nervii pe care îi avem odată ce auzim de o crimă. Însă trebuie să ținem minte că agresorii nu apar niciodată din senin, ci că ei devin așa prin anumite lucruri care îi afectează, la rândul lor, să devină astfel. Să nu lăsăm, deci, ca noi, la rândul nostru, să devenim agresori din cauza știrilor sau noutăților pe care le auzim despre „x” caz de omor sau abuz ș.a.m.d. Umanitatea trebuie să primeze în fața oricărui act care ne face să ne simțim bine, iar victimele și posibilele viitoare victime trebuie puse pe primul loc, încurajând reabilitarea pentru criminali, măsurile socio-economice benefice care previn crima și terapia și susținerea comunitară pentru persoanele vătămate.
Subiectul reabilitării în defavoarea pedepsei ocupă un loc central în preocupările Generației Z. Motivele principale pentru care acest subiect este de interes:
1. Accentul pe sănătatea mintală și cauzele sistemice
Tinerii de astăzi sunt mult mai conștienți de faptul că multe comportamente infracționale nu apar din senin, ci sunt rezultatul bolilor psihice, consumului de substanțe sau al condițiilor economice precare.
2. Eficiența bazată pe date, nu pe emoții
Generația Z valorează rezultatele care pot fi demonstrate prin cifre. În timp ce pedepsele dure și timpul îndelungat petrecut în închisoare nu reduc rata criminalității și chiar cresc riscul ca infractorii să recidiveze.
3. Justiția socială și teama de erori ireparabile
Există o sensibilitate crescută față de ideea că sistemul poate greși. De exemplu, pedeapsa cu moartea nu doar că nu previne crimele, dar prezintă riscul imens de a omorî persoane inocente, lucru inacceptabil pentru o generație care militează pentru drepturile omului și corectitudine.
4. Etica reducerii suferinței colective
Multe persoane rezonează cu ideea că suferința nu ar trebui provocată gratuit. Dacă provocarea suferinței unui criminal nu reduce suferința societății sau a victimei pe viitor, actul poate fi considerat inutil și imoral. Se caută soluții care să „repare” viitorul prin terapie și susținere, în loc să se blocheze în cicluri de violență.
Pentru cititori
Credeţi că societatea noastră este pregătită să accepte reabilitarea ca soluție principală, sau nevoia de „echilibru de putere” prin pedeapsă rămâne încă prea puternic înrădăcinată în discursul public? Lăsaţi-ne un comentariu.
