O să încep puțin prin a vă spune că e un moment obscur și puțin ciudat pentru a vorbi despre sănătate mintală, după cum bine știți tot ce se întâmplă în jurul nostru zi de zi. Un moment poate puțin cam tulbure ca să poți avea luxul la final de zi (pentru că oricum ziua n-a fost și nu va fi niciodată a noastră) de a te gândi ce poți face tu concret pentru sănătatea ta mintală și poate ce înseamnă asta de fapt în absolut orice fel de context. E o sintagmă ce stă pe buzele tuturor deja… de cât? De 4-5 ani? Și totuși, nimeni nu știe nimic. Și totuși, ne informăm de pe o zi pe alta de pe rețele de socializare care mai de care mai nișate. De unde să ne luăm informația și încotro să ne îndreptăm?
Cine a redactat acest material?
Materialul a fost redactat în cadrul concursului de eseistică de Dumitrașc Valentina-Oriana, în vârstă de 25 de ani, terapeut de Analiză Comportamentală Aplicată (ABA), viitoare psihoterapeut, fiind selectat pentru originalitate, relevanță, impact și claritate. Continuă să citești…
Fără să încerc să acord prea mult credit sau încredere când mă refer la o generație în mare și în ansamblu (încerc să mă feresc de generalizări tipice, pentru că acesta este alt sfat de pe internet și țin cu dinții de el), consider că suntem o generație a întrebărilor. Sau poate o generație puțin cam naivă care „a pus botul” literalmente la tot ce ne-au învățat părinții noștri, care nu ne-au vrut decât binele, dar ne-au pregătit mai mult pentru lumea lor decât pentru a noastră. Bine, încep să înțeleg că pregătirea pentru viață nu este decât un alt „fonfleu” care în realitate nu există, ci e doar așa o vagă impresie că poate ai tu de unde să știi regulile la un joc care și le poate schimba oricând.
Oricum, cred că suntem într-un proces constant în care ne tot punem întrebări și punem la îndoială ce ni s-a spus despre viață și încercăm să luăm lucrurile în propriile mâini, ceea ce mi se pare într-adevăr incredibil și demn. E un act demn în sine, un act ce poate fi văzut ca rebeliune sau desfrâu, o dezlânare a tinereții de care fiecare generație a avut nevoie într-un fel sau altul. Uite, poate chiar acesta este primul semn că sănătatea noastră mintală colectivă o duce chiar în regulă!
Revenind la subiectul principal, și anume cum ne raportăm noi, ca generație sau ca lume în sine, la subiectul sănătății mentale, pot spune că încercăm să o facem și poate pentru momentul actual este chiar îndeajuns. Nu am de gând să mă arunc în diverse emisfere ale dreptății și să spun că acum o facem rău sau bine, dar mi se pare că încercăm să aducem această noțiune complet abstractă de atâtea alte generații în planul realității noastre și să ne intereseze, fie și prin videoclipuri scurte și poate incoerente pe alocuri care stipulează cum suntem cu toții traumatizați și avem ADHD dacă facem și altceva când punem o mașină de spălat.
Nu cred că internetul e un loc curat în care să ne putem lăsa fascinați întru-totul de diversele diagnostice pe care le găsim și cu care pare că ne identificăm la o primă vedere. Nu cred că e un loc curat în sine, dar nu despre asta vorbeam. Sunt de părere că este acest loc mistic care, câteodată, mai are răspunsuri la întrebările noastre, de la cele mai banale la cele mai meschine și complet încătușate. Susțin tocmai prin acest articol cum diagnoza de sine nu este absolut niciodată recomandată, și vă spun asta cu toată dragostea, stima și cu studii atestate în domeniu. Vă rog să cercetați și să căutați ajutor în orice fel de moment simțiti! Vă rog să apelați la oameni specializați și la prieteni. La familie și la oricine vă iese în cale de fapt. Pentru că poate într-un moment în timp în care pare că ajutorul este la orice pas din drum sau la orice scroll infinit, poate chiar într-un asemenea moment devine din ce în ce mai greu de realizat că putem „cere o mână” de ajutor.
Sursă imagine: Tero Vesalainen | Dreamstime.com
Sănătatea mintală pare că ne este marketată asemenea unui produs scump de câțiva ani încoace și toată lumea este din ce în ce mai confuză.
Pare că avem cu toții nevoie de o rețeță universală, de un ghid pas cu pas și de instrucțiuni foarte clare în ceea ce privește propria persoană. Pare că ne e mai la îndemână să vedem un clip motivațional despre cum matcha e mai bună pentru noi, iar cortizolul ridicat este doar prezența cafeinei, nu modul în care îți trăiești viața zi de zi. Pare că într-o lume în care există câte un „guru” al schemelor cognitive la fiecare colț de stradă, ne e mai ușor să ne conectăm cu un ecran decât cu noi înșine sau cu ceilalți, ceea ce pentru mine e cumplit de dureros. Pentru noi toți cred că e ceva cumplit de dureros, nu sunt eu instanța judecății morale, dar dacă tot deslușim această sintagmă împreună, suntem cu toții! Și putem să ne gândim că este vorba despre niște jocuri mai mari și mult mai importante decât noi, că suntem niște oi care au doar iluzia realității, putem să ne gândim la liber arbitru și la o altă sumedenie de lucruri care ne-au adus în punctul acesta, așa că am de gând să simplific această narațiune și înșiruire a evenimentelor pe care o primim la fiecare masă de Crăciun.
Eu cred (și am studii care-mi atestă credința, abia ce v-am spus de înțelepții de la colțul străzii) că sănătatea mintală poate fi susținută în primul rând de prezență; dacă ar fi să existe un astfel de joc aș institui prezența ca scop și mijloc când vine vorba despre sănătatea mintală. Restul regulilor le-aș mai individualiza puțin, însă pe aceasta aș lăsa-o ca focus principal. Știu că trăim într-un punct în care prezența pare un moft, un lux, un privilegiu de care nu toată lumea dispune. O poftă poate pe care nu toată lumea are cum să și-o satisfacă. Și-mi pare rău pentru asta și este într-adevăr o problemă mai mult decât reală și cred că ar fi super necesar să facem ceva și în legătură cu asta, însă e important să începem cu noi.
Când mă refer la această entitate mistică, această zână sâvârșitoare de nevoi, „prezența”, nu mă refer la ea într-un mod în care este complet necesară pentru toată omenirea meditația ghidată sau yoga. Nu! Vă rog să mă înțelegeți! Mă refer la o discuție pe care o porți cu o prietenă și chiar reușești să fii acolo pentru ea. Mă refer la drumul înspre casă pe care-l alergi de obicei doar din obișnuință, nu arde nimic acasă. Mă refer la ce faci când ești acasă singur și dacă poți să te uiți intenționat în oglindă atunci când te speli pe dinți. Dacă poți să o întrebi pe doamna de la magazin cum se simte azi fără să îți tremure vocea. Iar exemplele pot să fie nenumărate, vă rog să completați cu ce simțiți.
Unde încerc să ajung (îmi dau și eu seama pe parcurs) este faptul că prezența stârnește de foarte multe ori conexiune, acționează ca un efect de domino în lanț pentru multe dintre nevoile noastre și ne aduce mai aproape de noi, de ceilalți și de singurul lucru care mi se pare că are sens. Da, e super tare dacă ai primit acea mărire de salariu pentru care ai muncit atât de mult, însă cred că e groaznic să trăiești fără să reușești să te bucuri de ea. E minunat că ți-ai atins target-ul la muncă sau că ai scăpat de o dependență! Ia-ți un moment în care să aibă sens tot acest efort, tocmai ca străduința ta să nu fie doar un alt „punct de sosire” în drumul lung al devenirii a ceea ce vrei să devii. E incredibil că vrei să devii ceva! Că reușești să îți găsești un scop într-un spațiu în care acesta e uitat frecvent. Doar oprește-te puțin din alergătura șoarecilor cu care am fost cu toții obișnuiți și reușește să fii mândru de tot ce ai făcut.
Recunosc, îmi este puțin greu să scriu despre lucruri atât de motivaționale; nu îmi stă neapărat în fire și nici în stil. Însă, acum, pentru mine e un câștig și simplul fapt că mi-am dat răgaz să mă uit puțin în mine și să încerc să fiu prezentă cu un singur lucru. Să îmi dau voie să am atenția într-un singur punct și să mă joc cu ea așa cum mă face pe mine cea mai fericită. Poate e stupid și prea simplu și prea la îndemâna oricui să ofere sfaturi sau idei de acest fel, dar câteodată cea mai grea problemă de pe Pământ are cea mai simplă rezolvare (eu așa am auzit).
